Idealismul susține că realitatea este fundamental mentală sau imaterială. Lumea fizică, conform acestei perspective, este fie o construcție a minții, fie o manifestare a ceva asemănător minții. Platon este adesea numit idealist, deși teoria sa despre Forme este mai complexă. Formele sale sunt modele eterne, non-fizice, la care participă anumite lucruri. George Berkeley a dat idealismului cea mai directă formulare: a fi înseamnă a fi perceput. Substanța materială nu există. Ceea ce numim tabel este o colecție de idei în mintea lui Dumnezeu și în propriile noastre minți.

Idealismul german, începând cu Kant și continuând cu Fichte, Schelling și Hegel, a tratat mintea ca fiind o constituție activă a lumii pe care o experimentează. Kant a susținut că nu putem cunoaște niciodată lucrurile așa cum sunt ele în sine, ci doar așa cum apar sub formele intuiției noastre și categoriile înțelegerii noastre. Hegel a susținut că realitatea este auto-dezvoltarea spiritului și că istoria este procesul prin care spiritul ajunge să se cunoască pe sine. Idealismul a decăzut în secolul al XX-lea, pe măsură ce filosofia analitică s-a orientat spre fizicalism, dar nu a dispărut niciodată. Dezbaterile despre conștiință, percepție și natura realității mențin vii opțiunile idealiste.

Forme de idealism

• Platonic. Realitatea constă în Forme eterne.
• Berkeleyan. A fi înseamnă a fi perceput.
• Transcendental. Mintea structurează experiența.
• Absolut. Realitatea este auto-dezvoltarea spiritului.

Idealismul este adesea pus în contrast cu materialismul, care susține că există doar materia. Dezbaterea dintre cele două este una dintre cele mai vechi din filosofie.