La un moment dat, adesea în miez de noapte, apare întrebarea: care este rostul? Ai un loc de muncă, o rutină, oameni cărora le pasă de tine, dar nimic din toate acestea nu se simte ancorat. Vechile răspunsuri nu conving. Nu ești deprimat în sensul clinic, deși linia poate fi estompată. Te afli într-o criză existențială, un moment în care sensul și scopul vieții tale intră sub semnul întrebării.

Termenul provine din filosofia existențialistă, deși experiența este mai veche. Kierkegaard a descris frica ca fiind amețeala libertății. Nietzsche a scris despre moartea lui Dumnezeu și prăbușirea surselor tradiționale de sens. Sartre a susținut că suntem condamnați să fim liberi, responsabili pentru crearea propriului nostru sens într-un univers care nu ne oferă niciunul. Camus a numit confruntarea dintre dorința umană și tăcerea cosmică absurdă. O criză existențială nu este un semn de slăbiciune. Poate fi un punct de cotitură, un moment în care presupunerile neexaminate sunt puse la îndoială și o viață mai autentică devine posibilă.

Declanșatori comuni

• Pierdere.
• Tranziție.
• Boală.
• Reflecție.

Crizele existențiale pot fi dezorientante, dar sunt și oportunități. Te obligă să te întrebi ce prețuiești cu adevărat, mai degrabă decât ce ți s-a spus să prețuiești.