Unele acte sunt greșite, indiferent de binele care rezultă din ele. Aceasta este afirmația centrală a deontologiei, o teorie etică ce bazează moralitatea pe îndatoriri și reguli, mai degrabă decât pe consecințe. Minciuna, încălcarea unei promisiuni sau uciderea unei persoane nevinovate sunt interzise, ​​chiar dacă rezultatul ar fi mai bun. Cuvântul provine din grecescul *deon*, care înseamnă datorie. Immanuel Kant este cel mai influent deontolog, deși tradiția îi include și pe alții, inclusiv pe WD Ross și teoria sa despre îndatoririle prima facie.

Kant a susținut că cerințele morale sunt categorice. Ele nu depind de ceea ce îți dorești sau de ceea ce se va întâmpla. Se aplică tuturor ființelor raționale. Imperativul său categoric testează maximele întrebând dacă acestea ar putea fi legi universale și dacă tratează umanitatea ca un scop. Ross a atenuat rigoarea. El a susținut că avem mai multe îndatoriri prima facie, cum ar fi fidelitatea, recunoștința și non-maleficența, și că atunci când acestea intră în conflict, trebuie să judecăm care este mai stringentă în situația respectivă. Criticii deontologiei indică problema îndatoririlor conflictuale și dificultatea de a aplica reguli absolute în circumstanțe complicate. Apărătorii răspund că consecințele contează, dar nu pot justifica totul.

Teme deontologice

• Datorie. Cerințele morale sunt obligatorii indiferent de rezultate.
• Reguli. Unele acțiuni sunt interzise sau obligatorii.
• Respect pentru persoane. Tratați indivizii ca scopuri, nu doar ca mijloace.
• Intenții. Calitatea morală a unui act depinde parțial de voința agentului.

Deontologia contrastează cu utilitarismul, care evaluează actele după consecințele lor, și cu etica virtuții, care se concentrează asupra caracterului.