Astmul îngustează căile respiratorii. Mușchii din jurul bronhiilor se contractă, mucoasa bronhiilor se umflă, iar mucusul blochează căile respiratorii. Expirarea devine dificilă. Bronhodilatatoarele relaxează acești mușchi, deschizând căile respiratorii în câteva minute. Sunt medicamente de salvare, nu de control. Nu tratează inflamația subiacentă.

Principalele tipuri sunt agoniștii beta-2 și anticolinergicele. Agoniștii beta-2 cu acțiune scurtă, precum albuterolul, acționează în câteva minute și durează între patru și șase ore. Aceștia sunt inhalatorii clasici de salvare. Agoniștii beta-2 cu acțiune lungă, precum salmeterolul, durează douăsprezece ore sau mai mult și sunt utilizați pentru întreținere, întotdeauna în combinație cu un corticosteroid inhalator pentru astm. Anticolinergicele precum ipratropium blochează o cale diferită și sunt adesea utilizate în BPOC. Teofilina, un bronhodilatator oral mai vechi, este rar utilizată în prezent din cauza ferestrei sale terapeutice înguste.

Puncte practice:

• Salvare vs. controlor. Bronhodilatatoarele ameliorează simptomele; steroizii inhalatori le reduc în timp.
• Tehnica. Tehnica inhalatorului contează la fel de mult ca medicamentul. Un spacer poate ajuta.
• Utilizare excesivă. Nevoia de a folosi un inhalator de urgență mai mult de două ori pe săptămână sugerează un control slab.
• Efecte secundare. Tremorul, ritmul cardiac rapid și cefaleea sunt frecvente în cazul administrării agoniștilor beta-2.

Într-un atac acut, bronhodilatatoarele se administrează prin nebulizator pentru o eliberare mai rapidă.