Metaficțiunea este ficțiunea care atrage în mod conștient atenția asupra propriului statut de ficțiune. Ea sparge iluzia realității pentru a explora natura povestirii.

Personajele se pot adresa cititorului, pot comenta intriga pe măsură ce se desfășoară sau se pot lupta împotriva autorului care le-a creat. Narațiunea poate include discuții despre modul în care funcționează narațiunile sau poate prezenta versiuni alternative ale acelorași evenimente. „Tristram Shandy” de Laurence Sterne este un exemplu timpuriu; scriitori din secolul al XX-lea precum Borges, Calvino și Barth au făcut din metaficțiune un mod central al ficțiunii experimentale. Efectul poate fi ludic, filosofic sau ambele.

Metaficțiunea nu este doar o decorațiune experimentală. Ridică întrebări despre autoritate, autoritate, relația dintre artă și viață și rolul cititorului în construirea sensului. Unii cititori o consideră eliberatoare; alții o consideră rece sau egocentrică. Atunci când are succes, adâncește, în loc să distrugă, implicarea, făcând din actul lecturii o parte a subiectului poveștii.

Ficțiunea care știe că este ficțiune și îi anunță cititorului că este și ea metaficțiune.