O narațiune-cadru este o poveste care conține o altă poveste în interiorul ei. Narațiunea exterioară oferă un context pentru povestirea celei interioare.

Pelerinii lui Chaucer se pun de acord să spună povești pe drumul spre Canterbury; pelerinajul este cadrul. În Frankenstein, scrisorile lui Walton includ narațiunea lui Victor, care la rândul ei o cuprinde și pe cea a creaturii. O mie și una de nopți folosește situația Șeherezadei drept cadru pentru zeci de povești încorporate. Structura poate crea distanță, poate adăuga straturi de fiabilitate sau nefiabilitate și poate comenta actul povestirii în sine.

Narațiunile-cadru variază în funcție de cât de complet este dezvoltată povestea exterioară. Uneori, cadrul este elaborat și revine la final; alteori este un scurt prolog și epilog. Relația dintre cadru și povestea încorporată face parte din sensul operei: situația exterioară poate fi paralelă, poate contrasta cu sau poate motiva narațiunea interioară. Forma rămâne populară deoarece multiplică perspectivele și atrage atenția asupra modului în care poveștile sunt modelate de naratorii lor.

Când o narațiune există cu scopul de a conține și prezenta o alta, structura este o narațiune-cadru.