Piețele fac, de obicei, o treabă decentă în alocarea resurselor. Uneori nu o fac. Atunci când o piață produce prea mult dintr-un bun dăunător, prea puțin dintr-un bun benefic sau nu reușește să deservească anumite grupuri, economiștii numesc acest lucru eșec al pieței. Termenul nu este o judecată morală. Este o descriere tehnică a unei situații în care mâna invizibilă scapă mingea.

În manuale apar patru surse principale de eșec al pieței. Externalitățile, precum poluarea, impun costuri terților. Bunurile publice, precum apărarea națională, nu pot fi furnizate eficient de firmele private, deoarece cei care profită de acest beneficiu nu vor plăti. Puterea de piață, asemenea unui monopol, permite unui singur vânzător să restricționeze producția și să crească prețurile. Asimetria informațională, precum cea a unui vânzător de mașini second-hand care știe mai multe decât cumpărătorul, poate elimina produsele bune de pe piață.

Eșecul pieței este justificarea standard pentru intervenția guvernamentală. Dar și intervenția poate eșua. Reglementările pot fi controlate de industriile pe care ar trebui să le controleze. Subvențiile își pot depăși scopul. Taxele pot distorsiona comportamentul în moduri neintenționate. Adevărata întrebare nu este dacă piețele sunt perfecte, ci dacă o acțiune guvernamentală specifică îmbunătățește sau înrăutățește lucrurile.

Eșecuri comune

• Externalități: poluare, congestie
• Bunuri publice: apărare, faruri
• Puterea de piață: monopoluri și carteluri
• Asimetrie informațională: asigurări, mașini second-hand