Gândirea de design preia metodele folosite de designeri pentru a crea lucruri și le aplică la probleme care nu sunt în mod tradițional probleme de design. Școala de doctorat de la Stanford și firma de consultanță IDEO au popularizat această abordare în anii 2000. Este centrată pe om: începe cu persoanele afectate de problemă, nu cu tehnologia sau modelul de afaceri. Procesul este de obicei descris în cinci etape: empatizare, definire, ideare, prototip și testare. Etapele nu sunt liniare. Echipele repetă procesul pe măsură ce învață.

Metoda s-a răspândit pe scară largă. Spitalele o folosesc pentru a reproiecta admiterea pacienților. Școlile o folosesc pentru a regândi programa școlară. Guvernele o folosesc pentru a îmbunătăți serviciile publice. Atractivitatea este simplă. Oferă echipelor o structură pentru explorarea problemelor ambigue fără a se grăbi să găsească soluții. Dar are critici. Unii susțin că gândirea de design a devenit un cuvânt la modă, un format de atelier care produce notițe adezive și entuziasm fără schimbări durabile. Critica este validă atunci când procesul se oprește la ideație și nu ajunge niciodată la implementare.

Etapele de bază

• Empatizați: înțelegeți utilizatorii și nevoile lor.
• Definiți: formulați problema clar.
• Ideiați: generați mai multe soluții posibile.
• Prototip și testare: construiește și învață rapid.

Gândirea de design funcționează cel mai bine atunci când este asociată cu autoritatea de a acționa. Un atelier care se încheie fără buget și fără mandat nu schimbă nimic.