Alexander Fleming s-a întors din vacanță în 1928 și a găsit o mucegai care creștea pe o placă Petri cu stafilococi. În jurul mucegaiului, bacteria murise. El descoperise penicilina. A început era antibioticelor și, odată cu ea, o revoluție în medicină. Infecțiile care uciseseră milioane de oameni au devenit tratabile. Chirurgia, chimioterapia și transplanturile de organe au devenit posibile deoarece medicii puteau controla infecția.

Antibioticele acționează în mai multe moduri. Unele, precum penicilina, descompun peretele celular bacterian. Altele blochează sinteza proteinelor, replicarea ADN-ului sau metabolismul folatului. Sunt selective, vizând structuri pe care celulele umane nu le au. De aceea, pot ucide bacteriile fără a ne ucide pe noi. Nu funcționează împotriva virusurilor, motiv pentru care sunt inutile în cazul răcelii și gripei.

Problema este rezistența. Bacteriile evoluează. De fiecare dată când se folosește un antibiotic, acesta selectează supraviețuitori care îi pot rezista. Acei supraviețuitori se înmulțesc, iar medicamentul nu mai funcționează. Utilizarea excesivă în medicină și agricultură a accelerat procesul. Unele infecții sunt acum rezistente la toate antibioticele disponibile. Organizația Mondială a Sănătății numește rezistența antimicrobiană una dintre cele mai importante zece amenințări la adresa sănătății la nivel global.

Noile antibiotice sunt greu de găsit și neprofitabile de dezvoltat. Majoritatea companiilor farmaceutice importante au abandonat domeniul. Produsele în producție sunt rare. Lumea are nevoie de medicamente noi, o gestionare mai eficientă și diagnostice rapide pentru a ghida tratamentul.