Hiparh a clasificat stelele după luminozitate în urmă cu peste două mii de ani, împărțindu-le în șase clase. Cele mai strălucitoare le-a numit magnitudinea întâi. Cele mai slabe pe care le putea vedea erau de magnitudinea a șasea. Acest sistem antic a supraviețuit, deși a fost rafinat și extins mult dincolo de ceea ce poate detecta ochiul liber.

Scara este logaritmică și se desfășoară invers. Un număr mai mic înseamnă un obiect mai strălucitor. Fiecare treaptă de o magnitudine corespunde unui raport de luminozitate de aproximativ 2,512, deci o stea de prima magnitudine este de aproximativ 100 de ori mai strălucitoare decât o stea de a șasea magnitudine. Sirius, cea mai strălucitoare stea nocturnă, are o magnitudine de -1,46. Soarele strălucește la -26,7. Cele mai slabe obiecte fotografiate de Hubble ating magnitudinea de 30 sau mai slabă.

Astronomii disting magnitudinea aparentă de magnitudinea absolută. Magnitudinea aparentă reprezintă cât de luminos pare un obiect de pe Pământ, depinde atât de luminozitatea sa reală, cât și de distanța față de acesta. Magnitudinea absolută reprezintă cât de luminos ar părea de la o distanță standard de 10 parseci. Compararea celor două relevă distanța, motiv pentru care magnitudinea este mai mult decât un număr de catalog.