Proiectarea parametrică folosește algoritmi pentru a genera geometrie pe baza unor parametri definiți. În loc să deseneze o formă, designerul scrie reguli: înălțimea unui turn este legată de numărul de etaje, curba unui acoperiș este determinată de o ecuație matematică, modelul unei fațade răspunde la unghiurile soarelui. Schimbați un parametru, iar geometria se actualizează.

Abordarea este comună în proiecte complexe în care interacționează multe variabile. Acoperișul unui stadion ar putea fi modelat de încărcări structurale, linii de vizibilitate și modele de vânt. O fațadă ar putea avea mii de panouri, fiecare dimensionat diferit pentru a controla lumina zilei. Scrierea manuală a acestor reguli este impracticabilă. Instrumentele parametrice automatizează procesul.

Printre programele populare se numără Grasshopper, care funcționează cu Rhino, și Dynamo, care funcționează cu Revit. Aceste instrumente permit designerilor să creeze scripturi vizuale, conectând noduri pentru a defini relații. Rezultatul poate fi frumos, dar poate fi și arbitrar. Un design parametric este la fel de bun ca parametrii aleși.

Criticii susțin că designul parametric uneori prioritizează forma în detrimentul funcției. Atunci când este utilizat corect, rezolvă probleme care altfel ar fi dificil de rezolvat. Atunci când este utilizat prost, produce forme care sunt costisitoare de construit și greu de justificat.