Venerația este un respect profund exprimat în formă exterioară. În uzul creștin, este onoarea acordată sfinților, moaștelor lor și imaginilor sacre - distinctă de cultul care aparține numai lui Dumnezeu.

Distincția a fost oficializată în timpul controverselor iconoclaste din secolele VIII și IX. Al Doilea Conciliu de la Niceea a insistat asupra faptului că onoarea acordată unei imagini trece la prototip; imaginea în sine nu este venerată. Sfinții sunt venerați deoarece harul lui Dumnezeu este vizibil în viața lor; mijlocirea lor este căutată deoarece sunt vii în Hristos. Relicvele - oase, îmbrăcăminte sau obiecte asociate cu persoane sfinte - sunt tratate cu o reverență similară, ca legături tangibile cu comuniunea sfinților.

Reformatorii protestanți au respins în mare măsură practica, temându-se de idolatrie și de înlocuirea lui Hristos. Tradițiile catolice și ortodoxe au păstrat-o și au apărat-o ca o expresie organică a memoriei și speranței bisericii. Devoțiunea populară a estompat uneori liniile teologice; învățătura oficială continuă să le traseze cu grijă.

În afara creștinismului, gesturi similare apar în respectul acordat strămoșilor, învățătorilor sau locurilor sacre. Venerația este limbajul corpului care exprimă reverența atunci când cuvintele singure par insuficiente.