Socrate nu a scris nimic. Îl cunoaștem prin dialogurile lui Platon, unde apare ca un interogator care expune ignoranța interlocutorilor săi. Metoda socratică este această practică: adresarea de întrebări pentru a stimula gândirea critică și pentru a scoate la iveală presupunerile subiacente. Nu este vorba despre câștigarea argumentelor. Este vorba despre investigare. Socrate susținea că nu știe nimic, iar întrebările sale erau concepute pentru a le arăta celorlalți că știau mai puțin decât credeau. Rezultatul era adesea aporia, o stare de nedumerire, pe care Socrate o trata ca începutul înțelepciunii.

Metoda are mai mulți pași. Pune o întrebare despre un concept, cum ar fi dreptatea sau curajul. Primește un răspuns. Cere o definiție. Testează definiția cu contraexemple. Revizuiește definiția. Repetă. Procesul poate fi inconfortabil, mai ales pentru cei care credeau că știu răspunsurile. Dar este și eliberator. Eliberează mintea de opiniile neexaminate. Metoda socratică este utilizată în facultățile de drept, unde profesorii îi întreabă pe studenți pentru a le ascuți raționamentul. Este utilizată în educație, unde profesorii îi îndrumă pe studenți să descopere idei singuri. Este utilizată în terapie, unde clienții sunt încurajați să își pună la îndoială propriile presupuneri. Este o metodă de investigare, nu un corp de doctrină.

Caracteristicile metodei socratice

• Întrebări. A întreba mai degrabă decât a spune.
• Refutare. Testarea definițiilor în raport cu contraexemple.
• Aporia. Starea de nedumerire care precede înțelegerea profundă.
• Umilință. Recunoașterea propriei ignoranțe.

Metoda socratică nu este același lucru cu paradoxul socratic. Metoda este o practică. Paradoxul este afirmația că virtutea este cunoaștere și că nimeni nu greșește de bunăvoie.