Pragmatismul evaluează ideile prin consecințele lor practice. Dacă o credință funcționează, este adevărată. Dacă nu funcționează, este falsă. Aceasta este afirmația centrală a pragmatismului, o filosofie distinct americană dezvoltată de Charles Sanders Peirce, William James și John Dewey. Peirce a introdus termenul în anii 1870, argumentând că sensul unui concept constă în efectele sale practice. James l-a popularizat, aplicându-l religiei, psihologiei și eticii. Dewey l-a dezvoltat într-o filosofie a educației, democrației și reformei sociale.

Pragmatismul respinge ideea că adevărul este o corespondență fixă ​​între credință și realitate. Adevărul este ceea ce funcționează, ceea ce ne ajută să facem față experienței, ceea ce ne permite să acționăm eficient. Criticii susțin că acesta este relativism deghizat, că face ca adevărul să depindă de ceea ce este util, mai degrabă decât de ceea ce este real. Apărătorii răspund că pragmatismul nu se referă la ceea ce este util în vreun scop, ci la ceea ce este justificat de cercetare. Pragmatismul a influențat dreptul, educația, politica și știința. Este o filozofie a acțiunii, nu a contemplării. Nu întreabă ce este adevărat în abstract, ci ce diferență face o credință în practică.

Teme pragmatiste

• Consecințe practice.
• Adevărul ca fiind funcțional.
• Cercetare.
• Pluralism.

Pragmatismul nu este același lucru cu oportunismul. Nu este vorba despre a face orice funcționează pe termen scurt. Este vorba despre consecințele pe termen lung ale credinței și acțiunii.