Când concentrația de oxigen dizolvat în apă scade suficient de mult pentru a stresa sau a ucide organismele aerobe, afecțiunea se numește hipoxie. Pragurile variază în funcție de specie, dar valorile sub aproximativ 2 miligrame pe litru sunt utilizate pe scară largă ca o definiție practică pentru hipoxia severă.

Hipoxia costieră este adesea legată de eutrofizare: excesul de nutrienți stimulează creșterea algelor, iar descompunerea ulterioară a materiei organice consumă oxigen. Stratificarea previne reaprovizionarea din atmosferă. Zonele cu minimum de oxigen în oceanul deschis apar în mod natural la adâncimi intermediare, unde materia organică este respirată, iar circulația este lentă; aceste zone se extind în unele regiuni pe măsură ce oceanul se încălzește și devine mai stratificat.

Hipoxia modifică rețelele trofice, creează comprimarea habitatului pentru speciile mobile și poate declanșa mortalități în masă ale organismelor sesile. Monitorizarea nivelurilor de oxigen și reducerea aporturilor de nutrienți sunt principalele răspunsuri de gestionare în apele de coastă. Schimbările climatice ale conținutului de oxigen din oceanul deschis reprezintă o preocupare tot mai mare pentru ecosistemele de adâncime și de apă medie.

• Condiții cu oxigen dizolvat scăzut
• Stresează sau distruge viața marină aerobă
• Adesea legat de îmbogățirea și stratificarea nutrienților
• Extinderea în unele regiuni oceanice deschise