O elegie este o poezie de reflecție serioasă, cel mai adesea un lament pentru morți. Trece de la durere la o formă de consolare sau acceptare.

Elegiile clasice au urmat convenții metrice specifice; tradiția engleză este mai flexibilă ca formă, dar consistentă în ceea ce privește ocazia și tonul. „Lycidas” de Milton, „In Memoriam” de Tennyson și „When Lilacs Last in the Dooryard Bloom’d” de Whitman sunt exemple de referință. Elegia laudă de obicei defunctul, exprimă durerea vorbitorului și caută o perspectivă mai largă - religioasă, filozofică sau naturală - care poate conține pierderea.

Nu orice poem trist este o elegie. Genul implică un act formal de doliu și o încercare de a da sens mortalității. Elegiile contemporane pot pune sub semnul întrebării posibilitatea consolării, în timp ce încă lucrează în tradiția durerii publice și private. Cele mai bune elegii dau formă unor sentimente care altfel amenință să copleșească.

O poezie care transformă pierderea în vorbire măsurată și caută o modalitate de a trăi cu absența este o elegie.