Un loc de pescuit împărțit de o duzină de sate. O pășune deschisă oricărui păstor. Un acvifer subteran aflat sub o regiune aridă. Acestea sunt resurse comune: bunuri pe care oricine le poate folosi, dar unde utilizarea de către o persoană lasă mai puțin pentru toți ceilalți. Sunt rivale, dar neexcluzibile, ceea ce este un mod elegant de a spune că se epuizează.

Problema este înrădăcinată în structură. Fiecare utilizator beneficiază pe deplin de preluarea unei unități suplimentare, în timp ce costul epuizării resurselor este distribuit între toți. Așadar, oamenii iau mai mult decât ar trebui. Rezultatul este pescuitul excesiv, pășunatul excesiv și drenarea acviferelor. Ecologul Garrett Hardin a numit acest lucru „tragedia bunurilor comune” într-un eseu celebru din 1968, deși a exagerat cât de inevitabilă era.

Elinor Ostrom a arătat ulterior că, adesea, comunitățile gestionează cu succes resursele comune prin reguli, monitorizare și sancțiuni. Satele alpine elvețiene au gestionat pășunile comune timp de secole. Cooperativele de pescuit japoneze stabilesc limite de captură. Lecția nu este că bunurile comune eșuează întotdeauna, ci că acestea eșuează atunci când nimeni nu are autoritatea sau stimulentul de a stabili limite.

Exemple comune

• Pescuitul oceanic
• Pășunat
• Bazine de ape subterane
• Aerul atmosferic ca absorbant de carbon
• Drumuri publice în orele de vârf