Înainte de oțel și beton armat, arcul era cea mai elegantă modalitate de a trece peste o deschidere. Stivuiți pietrele într-o linie curbă și se întâmplă ceva remarcabil: fiecare bloc se împinge de vecinul său, iar întregul ansamblu duce sarcina de deasupra lui în jos, la pământ. Romanii au folosit acest truc pentru a construi apeducte, poduri și Colosseumul. Două mii de ani mai târziu, principiul nu s-a schimbat.

Arcul funcționează datorită compresiei. Piatra și cărămida sunt rezistente la compresie, dar slabe la tensiune, așa că o formă curbată care să țină totul strâns împreună este o potrivire naturală. Un cadru de centrare din lemn menține piesele la locul lor în timpul construcției; odată ce piatra de temelie - blocul final din vârf - este fixată, arcul stă în picioare de unul singur.

Variațiile abundă. Un arc roman semicircular este stabil, dar are nevoie de înălțime. Un arc segmentar mai plat economisește spațiu. Un arc gotic ascuțit direcționează împingerea în jos mai abrupt, permițând pereți mai înalți și mai subțiri și ferestre mai mari. Arcurile moderne din oțel și beton pot parcurge distanțe mult mai mari decât ar putea vreodată zidăria.

Uită-te la orice ușă sau pod vechi și vezi o idee structurală care refuză să se demodeze.