În Biblia ebraică, satan apare mai întâi ca un titlu, mai degrabă decât ca un nume propriu - un adversar sau un acuzator care testează loialitatea celor drepți. Cartea lui Iov îl prezintă ca membru al curții cerești care îi contestă integritatea lui Iov. Abia treptat, figura devine întruchiparea personală a opoziției față de Dumnezeu.

Până la vremea Noului Testament, portretul este mai clar. Satana este conducătorul acestui întuneric prezent, ispititorul lui Isus în pustie, cel care intră în Iuda, dușmanul care umblă ca un leu care răcnește. El este finit, o creatură, dar suficient de puternic pentru a înșela națiunile și a provoca daune reale. Sfârșitul său este deja hotărât: lacul de foc pregătit pentru diavol și îngerii lui.

Teologia creștină a rezistat la două erori opuse - negarea realității răului personal, pe de o parte, și acordarea lui Satan un statut cvasi-divin, pe de altă parte. El nu este nici egalul lui Dumnezeu, nici un simplu simbol al eșecurilor umane. Implicația practică este vigilența fără panică. Credincioșilor li se spune să se opună diavolului, încrezători că va fugi și să îmbrace toată armura lui Dumnezeu.

Arta și literatura i-au oferit multe chipuri - de la șarpele din Eden până la gentlemanul sofisticat al ficțiunii ulterioare. Nucleul biblic rămâne adversarul care se opune scopurilor lui Dumnezeu și binelui umanității.