O tradiție ne învață că anumite acte, gânduri sau stări încalcă voința divină sau ordinea morală a universului. Aceste încălcări sunt păcate. Conceptul structurează etica religioasă și nevoia de iertare sau purificare.

Păcatul poate fi înțeles ca rebeliune, ignoranță, dezechilibru sau eșec în relație. Unele sisteme pun accentul pe culpabilitatea individuală; altele subliniază dimensiunile colective sau structurale. Distincțiile dintre muritor și venial sau dintre intenționat și neintenționat apar în diverse învățături. Spovedania, ispășirea și pocăința sunt răspunsuri obișnuite.

Doctrina păcatului diagnostichează condiția umană ca fiind mai mult decât o simplă imperfecțiune. De asemenea, deschide posibilitatea restaurării. Criticii consideră conceptul opresiv; practicienii îl consideră realist și, în cele din urmă, plin de speranță. Modul în care o tradiție definește păcatul determină în mare măsură modul în care înțelege mântuirea.

Păcatul denumește prăpastia dintre ceea ce este și ceea ce ar trebui să fie înaintea sacrului.