Scriptura este o scriere pe care o comunitate o consideră sacră și autoritară. Conținutul variază în funcție de tradiție, însă funcția este similară: aceste texte nu sunt doar informative; ele sunt locul unde se așteaptă ca vocea divină să fie auzită.

Pentru evrei, nucleul este Tanakh-ul - Tora, Profeții și Scrierile. Pentru creștini, aceleași cărți, aranjate diferit, formează Vechiul Testament, unit cu Noul Testament al evangheliilor, scrisorilor și apocalipsei. Musulmanii venerează Coranul ca fiind revelația finală și necoruptă. Alte tradiții au propriile canoane: Vedele, Tripitaka, Guru Granth Sahib. În fiecare caz, procesul de recunoaștere a fost gradual; comunitățile au discernut de-a lungul timpului care scrieri aveau o greutate unică.

Modul în care funcționează Scriptura este dezbătut. Unele tradiții subliniază ineranța sa în chestiuni de credință și practică; altele subliniază rolul său de mărturie vie care trebuie interpretată în cadrul comunității. Traducerea a fost întotdeauna necesară și contestată, deoarece puterea textului este legată de limba în care este recepționat. Lectura publică, studiul privat și utilizarea liturgică mențin cuvintele în circulație de-a lungul generațiilor.

Când un text este numit scriptură, afirmația este că acesta face mai mult decât să consemneze trecutul. El continuă să abordeze prezentul.