Pocăința este mai mult decât a simți rău. În limbajul biblic, este o schimbare a minții care duce la o schimbare de direcție. Termenul ebraic, adesea tradus prin „a se pocăi” înseamnă a se întoarce sau a se întoarce; termenul grecesc înseamnă o schimbare a minții sau a scopului. Ambele indică o reorientare a întregii persoane către Dumnezeu.

Ioan Botezătorul și Isus și-au început amândoi slujirile publice cu aceeași chemare: pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape. Chemarea presupune că ființele umane sunt îndrumate pe o cale greșită și trebuie să se întoarcă. Mărturisirea păcatelor specifice face parte din proces, însă mișcarea mai profundă este o întoarcere de la auto-conducere la încrederea în mila lui Dumnezeu. În parabola fiului risipitor, fratele mai mic „își vine în fire” și decide să meargă acasă; primirea tatălui completează tabloul pocăinței întâlnite prin har.

Tradiția creștină a făcut distincția între uzură – frica de pedeapsă – și căință – durerea pentru că L-ai jignit pe Dumnezeu. Pocăința autentică este marcată de cea din urmă, deși motivele imperfecte pot fi totuși punctul de plecare. În practică, pocăința este rareori un singur moment dramatic. Se repetă ori de câte ori credinciosul recunoaște o deviere și se întoarce.

Fără pocăință, discuțiile despre iertare rămân abstracte. Odată cu ele, posibilitatea unui nou început devine concretă.