O persoană care a fost nedreptățită alege să renunțe la resentimente și la pretenția de a fi răsplătită. Acest act este iertare. Tradițiile religioase o tratează atât ca pe un atribut divin, cât și ca pe o datorie umană.

Scripturile îi îndeamnă pe credincioși să ierte așa cum au fost iertați. Ritualurile de spovedanie și absolvire instituționalizează procesul. Iertarea nu necesită întotdeauna reconciliere sau înlăturarea consecințelor; ea se referă în primul rând la eliberarea interioară a amărăciunii. Cazurile dificile pun la încercare învățătura atunci când rănile sunt grave sau nu se regăsesc.

Studiile psihologice notează beneficii pentru sănătatea mintală a celui care iartă, însă încadrarea religioasă merge mai departe, înrădăcinând practica în caracterul lui Dumnezeu sau în ordinea universului. Comunitățile care practică iertarea întrerup ciclurile de represalii. Această cerință rămâne unul dintre cele mai provocatoare și distinctive elemente ale multor credințe.

Iertarea este adesea mai greu de practicat decât de lăudat.