Un bebeluș care plânge se liniștește atunci când un îngrijitor familiar îl ridică în brațe. Această calmare rapidă reflectă atașamentul - legătura emoțională profundă care se formează între copil și îngrijitor și care modelează modul în care copilul abordează ulterior relațiile.

John Bowlby și Mary Ainsworth au cartografiat tiparele: atașamentul sigur se dezvoltă din îngrijirea constantă și receptivă; formele nesigure apar atunci când îngrijirea este imprevizibilă, respingătoare sau înfricoșătoare. Aceste tipare timpurii influențează legăturile romantice la adulți, prieteniile și chiar comportamentul la locul de muncă. Atașamentul nu este fixat la vârsta de doi ani; relațiile ulterioare pot revizui modelele interne de funcționare despre sine și despre ceilalți.

Cercetătorii folosesc în continuare procedura Situației Stranii pentru a clasifica atașamentul bebelușilor, în timp ce măsurătorile la adulți se bazează pe interviuri și chestionare. Terapia care se concentrează pe atașament își propune să creeze o experiență emoțională corectivă în cadrul unei relații fiabile. Calitatea legăturilor timpurii rămâne unul dintre cei mai puternici predictori ai reglării emoționale ulterioare și ai competenței sociale.

O bază sigură în copilărie face ca explorarea lumii largi să se simtă mai sigură.