Represiunea este mecanismul fundamental de apărare, propus de Freud, care alungă gândurile, sentimentele și amintirile care provoacă anxietate din conștientizare. Materialul nu este șters; este ținut în afara conștientizării și poate influența comportamentul indirect.

În teoria psihanalitică clasică, represiunea este motivată și automată. Dorințele inacceptabile sau amintirile traumatice sunt împinse în inconștient, unde rămân active și pot reveni sub formă deghizată de simptome, vise sau alunecări. Sprijinul empiric pentru represiunea ca proces special, motivat rămâne controversat. Mulți cercetători preferă să vorbească despre uitarea obișnuită, evitarea sau eșecul regăsirii, mai degrabă decât despre un mecanism represiv distinct.

Studiile de laborator privind uitarea dirijată și memoria emoțională arată că oamenii pot reduce intenționat sau automat accesibilitatea la materiale nedorite. Observațiile clinice continuă să documenteze cazuri în care amintirile tulburătoare nu sunt disponibile pentru perioade lungi de timp și revin ulterior. Conceptul rămâne influent în psihoterapie chiar dacă mecanismele sale precise sunt dezbătute.

Când materialul încărcat de anxietate este ținut în afara conștientizării, procesul se numește în mod tradițional represiune.