Plasticitatea este capacitatea creierului de a-și schimba structura și funcția ca răspuns la experiență, învățare sau leziuni. Sinapsele se întăresc sau slăbesc, se formează noi conexiuni, iar în unele cazuri, regiunile nedeteriorate preiau funcții care erau anterior preluate de cele deteriorate.

Plasticitatea este cea mai mare la începutul vieții, în perioadele critice și sensibile, când sistemele senzoriale și motorii sunt reglate fin. Aceasta continuă pe tot parcursul vieții adulte, sprijinind dobândirea de abilități și formarea memoriei. După un accident vascular cerebral sau alte leziuni focale, reabilitarea intensivă poate duce la o reorganizare care restabilește unele abilități pierdute. Terapia prin mișcare indusă de constrângeri și abordări similare exploatează plasticitatea prin forțarea utilizării membrelor afectate și, prin urmare, încurajarea remapării corticale.

Nu orice plasticitate este benefică. Schimbările maladaptative pot contribui la durere cronică, senzație de membru fantomă și anumite afecțiuni psihiatrice. Aceleași mecanisme care permit recuperarea și învățarea pot, în circumstanțe diferite, să consolideze tipare nedorite.

Creierul nu este o mașinărie fixă. Capacitatea sa continuă de a se reorganiza este ceea ce denumește termenul de plasticitate.