Răul este cuvântul pe care îl folosim pentru cele mai grave tipuri de fărădelegi. Depășește simpla vătămare. Sugerează cruzime intenționată, voința de a distruge, o încălcare a ceva sacru. Filosofii au dezbătut dacă răul este o forță pozitivă sau o privațiune, absența binelui. Augustin a susținut cea de-a doua variantă: răul nu are substanță proprie. Este o îndepărtare de Dumnezeu, o corupere a ceea ce este bine. Alții tratează răul ca pe o trăsătură reală a lumii, nu doar ca pe o lipsă.

Problema răului este unul dintre cele mai vechi argumente împotriva existenței lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este atotputernic și atotbun, de ce există răul? Printre răspunsuri se numără apărarea liberului arbitru, care spune că răul este prețul libertății autentice; teodiceea creatoare de suflete, care spune că suferința construiește caracterul; și răspunsul sceptic, care spune că nu putem judeca rațiunile lui Dumnezeu. Problema rămâne vie în filosofia religiei. Filosofii seculari studiază răul din perspectiva psihologiei morale, întrebându-se cum comit oamenii obișnuiți atrocități. Expresia Hannei Arendt „banalitatea răului” a surprins ideea că un rău mare poate veni din lipsa de gândire, nu din intenția monstruoasă.

Abordări ale răului

• Privațiune.
• Dualism.
• Teodiceea.
• Psihologie morală.

Răul este un termen încărcat moral. A numi ceva rău nu înseamnă doar a-l descrie. Înseamnă a-l condamna.