Socrate punea întrebări. Interlocutorii săi dădeau răspunsuri. El punea mai multe întrebări. Răspunsurile s-au prăbușit. Din prăbușire a apărut o întrebare mai bună. Această practică, portretizată în dialogurile lui Platon, este o rădăcină a dialecticii. O alta este Hegel, care a descris un proces în care o teză își generează antiteza, iar conflictul dintre ele produce o sinteză. Sinteza devine o nouă teză, iar procesul continuă. Dacă Hegel a folosit exact acești termeni este o dezbatere. Modelul a devenit influent indiferent de situație.

Dialectica nu este doar o metodă de argumentare. Este o teorie despre cum se dezvoltă ideile. Pentru Hegel, istoria se îndreaptă prin contradicții către o mai mare libertate și conștiință de sine. Marx a luat dialectica și a pus-o pe fundamente materiale. Ideile nu conduc istoria; condițiile economice o fac. Conflictul de clasă este motorul. Dialectica a fost folosită și în teologie, critică literară și educație. În fiecare caz, ideea centrală este aceeași: adevărul apare prin ciocnirea pozițiilor opuse, nu dintr-o singură perspectivă ținută izolat.

Forme de dialectică

• Socratic.
• Hegelian.
• Marxist.
• Dialogic.

Dialectica nu este un compromis. Sinteza nu este la jumătatea distanței dintre teză și antiteză. Este o poziție nouă care păstrează ceea ce este valabil în fiecare dintre ele.