Personificarea este atribuirea de calități, acțiuni sau sentimente umane lucrurilor non-umane - animale, obiecte, forțe naturale sau abstracțiuni. Ea face ca lumea non-umană să vorbească și să acționeze în termeni umani.

„Vântul a șoptit”, „dreptatea e orbă” și „orașul nu doarme niciodată” sunt exemple de personificare. Poeții o folosesc pentru a crea imagini vii și pentru a explora relațiile dintre conștiința umană și lumea exterioară. Fabulele și alegoriile se bazează sistematic pe ea. În vorbirea de zi cu zi, personificarea este comună și adesea abia observată.

Personificarea diferă de antropomorfism în principal prin grad și context; prima este o figură de stil, cea de-a doua este adesea o atribuire mai largă a trăsăturilor umane animalelor sau zeilor. Personificarea eficientă se simte naturală în contextul său; personificarea forțată atrage atenția asupra ei înșiși ca un dispozitiv. Figura poate fi jucăușă, solemnă sau tulburătoare, în funcție de ceea ce este personificat și cum.

Când ceva care nu este uman este descris ca și cum ar fi, figura respectivă este personificare.