Două scene se petrec în același timp. O bombă ticăie într-o cameră. Un detectiv aleargă pe un hol în alta. Filmul se intersectează între ele. Aceasta se numește și montaj paralel, care alternează între două sau mai multe scene care se petrec simultan. Creează tensiune, stabilește conexiuni și construiește impuls. Este una dintre cele mai vechi și mai eficiente tehnici de montaj.

Secvențele intermediare au fost inițiate de D.W. Griffith la începutul secolului al XX-lea. În „Nașterea unei națiuni”, el a făcut o secvență între o familie prinsă într-o cabană și Ku Klux Klan-ul care vine să o salveze. Tehnica a fost folosită de atunci încoace. În „Tăcerea mieilor”, secvențele intermediare dintre Clarice și Buffalo Bill creează o tensiune insuportabilă. În „Început”, secvențele intermediare între mai multe niveluri de vis creează un punct culminant complex, stratificat. În „Nașul”, secvențele intermediare între un botez și o serie de crime creează una dintre cele mai faimoase secvențe din istoria filmului.

Montajul transversal nu se rezumă doar la simultaneitate. Este vorba despre semnificație. Juxtapunerea a două scene poate crea o comparație, un contrast sau o ironie. O scenă de bogăție poate fi montată alături de o scenă de sărăcie. O scenă de violență poate fi montată alături de o scenă de pace. Montajul creează o relație pe care niciuna dintre scene nu o are de una singură.