Când o stea precum Soarele moare, nu dispare în liniște. Se umflă într-o gigantă roșie, își leapădă straturile exterioare în spațiu și lasă în urmă un nucleu minuscul și strălucitor. Acel nucleu este o pitică albă. Are aproximativ dimensiunea Pământului, cu masa Soarelui. O linguriță din materialul său ar cântări câteva tone pe Pământ.

Piticele albe nu mai fuzionează nimic. Strălucesc pentru că sunt fierbinți și se răcesc încet. O pitică albă cu o temperatură la suprafață de 100.000 de kelvini ar putea avea nevoie de miliarde de ani pentru a se transforma într-o cenușă rece și întunecată. Niciuna nu a avut timp să se răcească complet, așa că fiecare pitică albă formată vreodată încă strălucește.

Fizica din interiorul unei pitice albe este ciudată. Electronii sunt atât de strâns împachetați încât presiunea cuantică, nu căldura, ține steaua în poziție opusă gravitației. Această presiune are o limită. Dacă o pitică albă acumulează prea multă masă de la o stea însoțitoare, poate depăși limita Chandrasekhar de aproximativ 1,4 mase solare și poate exploda ca o supernovă de tip Ia.

Piticele albe sunt comune. Cea mai apropiată este Sirius B, aflată la aproximativ 8,6 ani-lumină distanță. Astronomii le studiază pentru a înțelege istoria formării stelelor și viitorul propriului nostru Soare, care va deveni unul în aproximativ 5 miliarde de ani.