O perioadă critică este o fereastră limitată la începutul vieții, timp în care un organism trebuie să primească anumite experiențe pentru ca dezvoltarea normală să aibă loc. Dacă inputul necesar lipsește sau este perturbat în timpul acelei ferestre, deficitul rezultat poate fi permanent sau doar parțial reversibil ulterior.

Conceptul este cel mai clar în sistemele senzoriale. Pisicuțele lipsite de stimul vizual la un ochi în primele luni de viață nu dezvoltă niciodată o vedere binoculară normală, chiar dacă vederea le este restabilită ulterior. Păsările cântătoare trebuie să audă cântecul adult al speciei lor într-o anumită perioadă juvenilă dacă doresc să-l producă corect. La oameni, expunerea timpurie la limbaj este esențială; copiii care rămân izolați de limbaj până târziu în copilărie rareori dobândesc competență gramaticală deplină.

Nu fiecare proces de dezvoltare are o perioadă critică strictă. Unele abilități prezintă perioade sensibile - ferestre de plasticitate sporită care se închid mai treptat. Distincția este importantă pentru intervenție: momentul poate determina dacă terapia este extrem de eficientă sau în mare parte ineficientă.

Perioadele critice ne amintesc că deschiderea creierului către experiențe nu este constantă pe parcursul vieții. Anumite uși se deschid o singură dată.