Virtutea este o trăsătură a unui caracter moral bun. Este o dispoziție de a acționa bine, de a simți în mod corespunzător și de a alege cu înțelepciune. Virtuțile clasice includ curajul, dreptatea, cumpătarea și înțelepciunea. Virtuțile creștine includ credința, speranța și caritatea. Aristotel a susținut că virtutea este o cale de mijloc între două extreme, dobândită prin obișnuință. Devii curajos făcând acte curajoase. Devii onest spunând adevărul. Virtutea nu înseamnă doar să știi ce este corect. Înseamnă să fii genul de persoană care o face. De aceea, Aristotel a pus accent pe educație și practică. Virtutea se învață, nu este înnăscută.

Etica virtuții este o abordare a eticii care se concentrează pe caracter, mai degrabă decât pe reguli sau consecințe. Se întreabă ce fel de persoană ar trebui să fiu, nu doar ce ar trebui să fac. Abordarea își are rădăcinile în Aristotel, Confucius și stoici. A fost reînviată în secolul al XX-lea de filozofi precum Elizabeth Anscombe, Philippa Foot și Alasdair MacIntyre. Etica virtuții a fost aplicată în medicină, afaceri, drept și educație. Ea pune accent pe înțelepciunea practică, pe capacitatea de a discerne ce este corect în anumite situații. Criticii susțin că etica virtuții este vagă, că nu ne spune ce să facem în dileme. Apărătorii răspund că oferă o explicație mai bogată a vieții morale decât teoriile bazate pe reguli sau pe consecințe. Virtutea nu este doar un set de trăsături. Este un mod de viață.

Virtuțile clasice

• Curaj.
• Justiție.
• Temperanță.
• Înțelepciune.

Virtutea nu este același lucru cu inocența. Inocența este lipsă de experiență. Virtutea se cultivă prin experiență și practică.