Apa de mare care se infiltrează în roca poroasă a dorsalelor medio-oceanice este încălzită de magma subiacentă și se ridică din nou, ieșind la suprafață pe fundul mării sub formă de izvoare hidrotermale. Fluidul care iese poate depăși 400 °C și este încărcat cu metale dizolvate și compuși chimici reduși.

Când fluidul fierbinte se amestecă cu apa de mare rece din mediul înconjurător, mineralele precipită, formând coșuri de fum și movile. Energia chimică din fluid susține comunități microbiene dense care formează baza unor rețele trofice unice care susțin viermii tubulari, scoicile, creveții și alte animale specializate. Fantele de ventilație apar în toate oceanele și într-o gamă largă de contexte tectonice, de la dorsale cu răspândire rapidă până la bazine de arc posterior.

Descoperirea gurilor de ventilație în 1977 a schimbat înțelegerea biologiei asupra surselor de energie care pot susține ecosisteme complexe. Gurile de ventilație contribuie, de asemenea, la bilanțul chimic al oceanului și au fost propuse ca posibile locuri pentru originea vieții. Sunt efemere; câmpurile individuale de guri de ventilație pot dura doar decenii sau secole înainte ca sursa de căldură să se deplaseze mai departe.

Explorarea unui nou câmp de gura de ventilație se numără încă printre cele mai interesante momente din cercetarea în adâncurile mării.