Violoncelul se află între violă și contrabas, ca mărime și gamă. Instrumentistul îl ține între genunchi și întinde un arcuș peste cele patru corzi ale sale sau le ciupește. Vocea sa este adesea comparată cu cea a baritonului sau tenorului uman pentru căldura și capacitatea sa expresivă.

În orchestră, secțiunea de violoncel asigură partea inferioară a texturii instrumentelor cu coarde și poartă frecvent linii melodice. Repertoriul solistic este bogat, de la suitele de Bach la concerte de Dvořák, Elgar și Șostakovici. Muzica de cameră plasează violoncelul în cvartete de coarde, triouri cu pian și ansambluri mixte, unde calitatea sa vocală strălucește.

Dimensiunea instrumentului necesită o bază tehnică solidă. Schimbarea pozițiilor, vibrato-ul și controlul arcușului se dezvoltă de-a lungul anilor. Violonceliștii moderni explorează, de asemenea, tehnici extinse și lucrări contemporane care împing instrumentul dincolo de rolurile clasice tradiționale.

Un violoncel bine cântat poate umple o sală cu un sunet care se simte atât intim, cât și puternic.