Nonficțiunea este scrierea în proză bazată pe fapte, evenimente reale și oameni reali. Include istorie, biografii, memorii, eseuri, jurnalism și multe forme de argumentare și explicație.

Spre deosebire de ficțiune, nonficțiunea revendică o valoare de adevăr care poate fi verificată în funcție de dovezi. Această afirmație nu elimină interpretarea, selecția sau măiestria literară; cea mai bună nonficțiune este modelată cu la fel de multă grijă ca orice roman. Scriitorul de nonficțiune este responsabil pentru ceea ce s-a întâmplat, dar trebuie să decidă ce fapte contează, cum să le ordoneze și ce înseamnă acestea. Granițele cu ficțiunea sunt uneori estompate de tehnicile de stabilire a scenei și de reconstrucție a dialogului, dar intenția dominantă rămâne factuală.

Nonficțiunea servește la informare, persuasiune și conservarea experienței. Cititorii apelează la ea pentru cunoaștere, pentru argumente și pentru textul vieților și evenimentelor care au avut loc în realitate. Standardele de acuratețe și corectitudine se aplică în moduri în care nu se aplică în ficțiune, motiv pentru care încălcarea acestor standarde atrage critici speciale.

Scrierea care se oferă ca un raport despre real, mai degrabă decât ca invenție, este nonficțiune.