Un personaj vorbește îndelung în timp ce alții ascultă sau în timp ce publicul aude din întâmplare. Un monolog este acel discurs extins. În teatru, acesta poate dezvălui gânduri interioare, poate avansa intriga sau poate demonstra abilități retorice. Spre deosebire de un solilocviu, un monolog se adresează de obicei altor personaje de pe scenă, deși distincția nu este întotdeauna rigidă.

Monologurile eficiente echilibrează informațiile cu caracterul. Discursul trebuie să sune ca ceva ce acea persoană anume ar spune în aceste circumstanțe specifice. Perioade lungi de expunere pură pot părea artificiale; cele mai bune monologuri apar din conflict, dorință sau nevoia de a convinge. În film și televiziune, camera se poate mișca aproape, transformând monologul într-un moment intim de revelație.

Actorii apreciază monologurile bine scrise ca oportunități de a demonstra amplitudine și profunzime. Scriitorii le folosesc pentru a încetini ritmul, a aprofunda perspectiva psihologică sau a transmite o afirmație tematică cu forță. Fie că este formal sau conversațional, monologul plasează o singură voce în centrul atenției și cere publicului să-i urmărească întorsăturile gândurilor și sentimentelor.