O ocultație are loc atunci când un corp ceresc trece prin fața altuia și îl ascunde vederii. Cuvântul provine din latinescul occultare, care înseamnă a ascunde. Are aceeași geometrie ca o eclipsă solară, dar termenul este de obicei rezervat evenimentelor care implică stele, asteroizi sau planete, mai degrabă decât Soarele.

Ocultările sunt utile din punct de vedere științific. Când un asteroid trece prin fața unei stele, astronomii pot cronometra dispariția stelei din mai multe locații. Durata dispariției dezvăluie dimensiunea și forma asteroidului. Dacă asteroidul are o lună, luna poate oculta și steaua, dezvăluindu-i existența. Acesta este modul în care au fost măsurate numeroase corpuri mici.

Ocultările planetare sunt, de asemenea, valoroase. Când Pluto ocultează o stea, modul în care lumina stelară se diminuează și se intensifică dezvăluie structura atmosferei lui Pluto. Când un sistem de inele ocultează o stea, modelul de diminuare a luminii arată densitatea și golurile dintre inele. Voyager a folosit această tehnică la Neptun și Uranus.

Cea mai faimoasă ocultare din istorie nu a fost numită așa la vremea respectivă. Eclipsa solară din 1919, când Luna a ocultat Soarele, i-a permis lui Arthur Eddington să măsoare devierea luminii stelelor de către gravitația Soarelui, confirmând relativitatea generală.