Sufletul este esența imaterială a unei persoane. În multe culturi, este partea care gândește, simte, alege și, în majoritatea relatărilor religioase, supraviețuiește morții trupului.

Filosofia greacă a oferit tradiției occidentale vocabularul său clasic. Platon trata sufletul ca fiind nemuritor și preexistent, adăpostit temporar într-un corp. Aristotel îl vedea ca fiind forma corpului viu, inseparabilă de el în această viață. Limbajul biblic este mai puțin dualist; termenul ebraic „nephesh” și termenul grecesc „psyche” înseamnă adesea persoana vie în ansamblu, mai degrabă decât o entitate detașabilă. Totuși, ambele Testamente vorbesc despre o viață care continuă dincolo de mormânt, iar teologia creștină a sintetizat în cele din urmă speranța biblică cu categorii filozofice.

În gândirea hindusă și budistă, conceptul paralel este atman sau continuumul conștiinței care migrează prin renașteri. Unii materialiști moderni neagă complet sufletul, reducând mintea la funcția creierului. Alții apără o viziune nereductivă în care conștiința nu poate fi explicată pe deplin doar prin procese fizice.

Indiferent de statutul metafizic, cuvântul denumește în continuare dimensiunea profunzimii vieții umane - sinele care poate fi pierdut sau regăsit, împovărat sau eliberat. Când cineva vorbește despre un suflet în suferință sau despre un suflet împăcat, limbajul continuă să poarte greutate.