O persoană se adresează divinului cu cuvinte de laudă, cerere, mulțumire sau mărturisire. Această adresare este rugăciunea. Este cel mai răspândit și personal dintre actele religioase.

Rugăciunea poate fi formală și liturgică sau spontană și privată. Posturile includ îngenuncherea, statul în picioare, prosternarea și statul așezat. Unele tradiții pun accent pe texte prestabilite; altele încurajează libera exprimare. Mijlocirea pentru ceilalți, lamentația și contemplarea tăcută se încadrează în această categorie. Credința că divinul aude și răspunde stă la baza practicii.

Beneficiile psihologice ale rugăciunii regulate sunt documentate, însă practicienii religioși o apreciază în primul rând ca o relație, mai degrabă decât ca o tehnică. Perioadele de secetă și cererile fără răspuns testează perseverența. Comunitățile îi învață pe copii să se roage și îi înconjoară pe cei pe moarte cu rugăciune. În rugăciune, granița dintre uman și transcendent devine temporar permeabilă.

Cea mai simplă rugăciune este totuși un act de a te depăși cu sinele.