Aliterația este repetarea aceluiași sunet consonant la începutul cuvintelor apropiate. Este una dintre cele mai vechi și mai audibile figuri de stil din versurile și proza ​​englezească.

Poezia anglo-saxonă se baza pe aliterație, mai degrabă decât pe rima finală, ca principiu de structurare principal. „Beowulf” este construit pe versuri în care silabele accentuate au sunete inițiale comune. Poeții de mai târziu au continuat să folosească această tehnică pentru accent, muzicalitate și memorabilitate: „privind leneș la mare” sau „brazda a urmat liber”. Prozatorii o folosesc mai rar, adesea pentru o ritmică puternică sau un efect ironic.

Aliterația atrage atenția asupra cuvintelor pe care le leagă și poate lega o frază într-o singură unitate memorabilă. Utilizată excesiv, devine distragătoare sau comică. Atunci când este gestionată cu reținere, rămâne o sursă subtilă de plăcere și coerență atât în ​​poezie, cât și în proză accentuată. Printre figurile de stil conexe se numără asonanța (repetarea sunetelor vocale) și consonanța (repetarea sunetelor consoanelor în interiorul sau la sfârșitul cuvintelor).

Când silabe accentuate succesive se deschid cu aceeași consoană, există aliterație.