Lăsată de capul ei, mintea umană poate specula despre Dumnezeu, dar nu poate pretinde o cunoaștere sigură. Revelația este afirmația că Dumnezeu nu a lăsat omenirea să ghicească. Este actul lui Dumnezeu de a se face cunoscut.

În tradițiile biblice, revelația are loc în istorie și în cuvânt. Dumnezeu îi vorbește lui Avraam, îl eliberează pe Israel din Egipt, se adresează profeților și, conform credinței creștine, se întrupează în Isus. Scriptura este considerată depozitul scris al acestei vorbiri. Revelația generală - mărturia creației și a conștiinței - se distinge de revelația specială, dezvăluirea mai particulară dată prin Israel și biserică. Cartea care încheie Noul Testament este ea însăși numită Apocalipsa, o dezvăluire apocaliptică a sfârșitului veacurilor.

Teologia a dezbătut îndelung modul în care este primită revelația. Unele pun accentul pe conținutul propozițional - adevăruri care pot fi enunțate și crezute. Altele subliniază întâlnirea personală - dezvăluirea de sine a lui Dumnezeu care transformă destinatarul. Majoritatea relatărilor clasice le mențin pe amândouă împreună: Dumnezeu dezvăluie atât fapte despre sine, cât și propria sa prezență. Procesul nu se epuizează în trecut; Duhul continuă să lumineze cuvântul scris și să călăuzească comunitatea.

Fără o formă de revelație, limbajul religios riscă să devină o pură proiecție. Cu el, conversația este inițiată de cealaltă parte.