Un monolog dramatic este o poezie în care un singur vorbitor se adresează unui ascultător tăcut, dezvăluind personajul și situația în acest proces. Vorbitorul nu este poetul, ci o persoană inventată.

Robert Browning a perfecționat forma în poezii precum „Ultima mea ducesă” și „Episcopul își ordonă mormântul”. Ducele de Ferrara, în timp ce arată un portret, își dezvăluie fără să vrea gelozia și posibila ucidere a fostei sale soții. Cititorul reconstituie adevărul din ceea ce spune vorbitorul și din ceea ce nu reușește să vadă despre sine. Reacțiile implicite ale auditorului tăcut conturează și mai mult drama.

Monologurile dramatice combină intensitatea liricii cu caracterizarea dramei. Ele invită la analiză psihologică și adesea expun autoamăgirea, vanitatea sau orbirea morală. Poeții moderni au continuat să adapteze forma pentru o gamă largă de voci și situații. Cerința cheie rămâne un vorbitor distinct, ale cărui cuvinte fac mai mult efort decât intenționează vorbitorul.

O singură voce care vorbește într-o situație specifică și, în actul vorbirii, dezvăluie mai mult decât își propune – acesta este monologul dramatic.