Versul gol este un pentametru iambic nerimat. Fiecare vers conține de obicei cinci picioare metrice, fiecare picior o silabă neaccentuată urmată de una accentuată, iar versurile nu rimează între ele.

Shakespeare a scris majoritatea pieselor sale în versuri goale; Milton le-a folosit pentru întreaga operă a lui Paradise Lost. Forma oferă flexibilitatea vorbirii, păstrând în același timp un puls ritmic subtil. Deoarece nu există o rimă care să forțeze sfârșitul versurilor, încordarea și variația accentului pot crea o gamă largă de efecte - de la demnitate formală la o ușurință aproape conversațională. Poeții ulteriori au adaptat versurile goale în scopuri meditative și narative, uneori slăbind și mai mult metrul.

Versul liber este distinct de versul liber, care abandonează complet metrul regulat, și de pentametrul iambic rimat, care adaugă o rimă finală. Puterea sa constă în tensiunea dintre modelul așteptat și abaterile expresive de la acesta. Atunci când metrul este mânuit cu abilitate, cititorul simte ritmul fără a deveni conștient de numărarea silabelor.

Cinci iambe pe vers și nicio rimă la sfârșit - acesta este contractul de bază al versului liber.