Sticle de plastic, frânghie de nailon, ADN și celuloză. Aceștia sunt polimeri, molecule mari formate din unități structurale repetitive numite monomeri. Cuvântul provine din grecescul *polys*, care înseamnă mulți, și *meros*, care înseamnă parte. Polimerii pot fi naturali, precum proteinele și cauciucul, sau sintetici, precum polietilena și polistirenul. Aceștia sunt peste tot în viața modernă.

Polimerii se formează prin polimerizare. Polimerizarea prin adiție leagă monomerii cu legături duble, cum ar fi etena, fără a elibera produse secundare. Polimerizarea prin condensare leagă monomerii de grupări funcționale, cum ar fi aminoacizii sau diacizii și diolii, eliberând o moleculă mică precum apa. Gradul de polimerizare determină lungimea lanțului și proprietățile. Lanțurile mai lungi produc materiale mai puternice și mai vâscoase.

Proprietățile polimerilor depind de monomer, lungimea lanțului, ramificare și forțele intermoleculare. Polietilena este flexibilă și rezistentă. Polipropilena este mai rigidă. Polistirenul este rigid și transparent. Nylonul este puternic și elastic. Teflonul este inert chimic și antiaderent. Prin copolimerizarea diferiților monomeri, chimiștii pot crea materiale cu proprietăți personalizate. Copolimerii bloc, de exemplu, se pot auto-asambla în nanostructuri.

Polimerii sunt utilizați în ambalaje, textile, construcții, medicină și electronică. Sunt ușori, durabili și ieftini. De asemenea, reprezintă o sursă de poluare, deoarece mulți nu se biodegradează. Reciclarea și polimerii biodegradabili sunt domenii în creștere. Polimerul este un material versatil, iar povestea sa este încă în curs de scriere.