Ipoteza nebulară explică modul în care sistemul solar s-a format dintr-un nor rotativ de gaz și praf. A fost propusă în secolul al XVIII-lea de Immanuel Kant și Pierre-Simon Laplace și a fost rafinată de atunci. Ideea de bază a supraviețuit deoarece explică atât de multe: de ce planetele orbitează Soarele în aceeași direcție, de ce orbitele lor se află aproximativ în același plan și de ce Soarele și planetele au compoziții similare.

Povestea este următoarea. Un nor molecular gigantic s-a prăbușit sub propria gravitație, posibil declanșat de o supernovă din apropiere. Pe măsură ce se prăbușea, se rotea mai repede și se aplatiza într-un disc. Centrul a devenit dens și fierbinte, aprinzând în cele din urmă fuziunea nucleară și devenind Soarele. În disc, granulele de praf s-au lipit între ele, formând pietricele, apoi roci, apoi planetesimale. Unele planetesimale au crescut suficient de mari pentru a deveni planete. Altele au rămas ca asteroizi și comete.

Ipoteza a fost testată prin observații ale altor stele. Astronomii au descoperit discuri protoplanetare în jurul stelelor tinere, unele cu goluri în care se formează planete. Observatoarele Kepler și ALMA au furnizat dovezi directe. Modelul nu este perfect. Se străduiește să explice cum s-au format planetele gigantice atât de repede și cum a evoluat arhitectura sistemului solar. Dar rămâne fundamentul științei planetare.