Excluziunea socială este marginalizată de la participarea deplină la viața socială. Nu este vorba doar de sărăcie. Este vorba de incapacitatea de a accesa instituții, relații și oportunități pe care majoritatea oamenilor le consideră de la sine înțelese. O persoană fără adăpost este exclusă de la locuințe, asistență medicală și adesea chiar de la spațiul public.

Termenul a apărut în Europa în anii 1970 pentru a descrie persoanele excluse din statul bunăstării. Acesta include excluziunea economică (fără loc de muncă, fără venit), excluziunea politică (fără voce, fără drept de vot), excluziunea socială (fără rețele, fără sprijin) și excluziunea culturală (stigmatizare, discriminare).

Cine este exclus

• Persoane fără adăpost
• Imigranți fără acte
• Minorități rasiale și etnice
• Persoane cu dizabilități
• Tinerii LGBTQ+, în special cei respinși de familii

Excluziunea socială este costisitoare. Irosi potențialul uman, crește criminalitatea și pune sub presiune serviciile publice. Politicile care promovează incluziunea - locuințe accesibile, asistență medicală universală, legi antidiscriminare - o pot reduce. Dar incluziunea necesită mai mult decât acces. Necesită apartenență.