Teoria proceselor adverse propune că vederea culorilor depinde de perechi opuse de procese: roșu-verde, albastru-galben și negru-alb. Stimularea unui membru al unei perechi îl inhibă pe celălalt.

Ewald Hering a sugerat inițial ideea de a explica fenomene pe care teoria tricromatică nu le putea gestiona cu ușurință, cum ar fi imaginile remanente complementare și faptul că anumite combinații de culori (roșu-verde, galben-albăstrui) nu sunt niciodată observate. Fiziologia modernă a identificat celule adverse din sistemul vizual care își măresc semnalele la o culoare și le reduc la culoarea complementară. Teoria funcționează după etapa inițială cu trei conuri, reorganizând semnalele conurilor în canale adverse.

Imaginile remanente oferă dovezi cotidiene. Privirea fixă ​​a unei suprafețe roșii și apoi privirea asupra unui fundal neutru produce o imagine remanentă verde, în concordanță cu revenirea la perechea adversă. Aceeași logică se aplică și celorlalte perechi. Teoria procesului advers și teoria tricromatică sunt acum văzute ca descrieri complementare ale etapelor succesive în procesarea culorilor.

Când activitatea unei culori suprimă opusul acesteia, teoria procesului adversar descrie mecanismul.