Constanța culorii este tendința de a percepe culorile obiectelor familiare ca fiind relativ stabile, chiar și atunci când compoziția lungimii de undă a luminii iluminante se schimbă. O cămașă albă arată încă albă sub lumina fluorescentă verzuie a unui magazin, iar un măr roșu arată încă roșu la apus.

Sistemul vizual atinge această stabilitate prin compararea luminii reflectate de un obiect cu lumina reflectată de suprafețele înconjurătoare. Algoritmii din cortexul vizual estimează culoarea sursei de iluminat și o ignoră, recuperând o aproximare a reflectanței suprafeței obiectului. Procesul nu este perfect - iluminarea extremă îl poate contracara - dar în condiții obișnuite este remarcabil de eficient. Fără constanța culorii, recunoașterea obiectelor ar fi mult mai fragilă, deoarece aceeași suprafață ar produce semnale retiniene extrem de diferite la diferite momente ale zilei.

Demonstrațiile cu afișaje atent controlate pot face ca o pată gri să apară verde sau roșie, în funcție de contextul înconjurător, dezvăluind natura computațională a realizării. Constanța culorii este una dintre numeroasele constante - dimensiune, formă, luminozitate - care mențin lumea percepută stabilă în ciuda schimbărilor continue ale stimulului proximal.

Vedem lumea ca fiind făcută din suprafețe colorate durabile, nu ca un mozaic schimbător de lungimi de undă. Constanța culorii este o mare parte a motivului.