Un personaj singur pe scenă își exprimă gândurile cu voce tare. Un solilocviu este acel discurs privat făcut public publicului. Piesele lui Shakespeare sunt bogate în solilocvii; „A fi sau a nu fi” de Hamlet este cea mai faimoasă. Acest procedeu permite publicului să audă dezbateri interne, motive ascunse sau stări emoționale pe care alte personaje nu le împărtășesc.

Spre deosebire de un monolog, care se adresează de obicei altor persoane de pe scenă, un solilocviu se adresează sieși sau publicului, în calitate de confidenți. Creează intimitate și ironie dramatică: publicul știe mai multe decât celelalte personaje. Teatrul și filmul modern au dezvoltat tehnici similare - voice-over, adresarea directă către cameră - dar solilocviul clasic rămâne un model puternic.

Scrierea unui solilocviu eficient necesită ca gândurile personale să sune atât naturale, cât și intensificate. Discursul trebuie să îmbunătățească înțelegerea publicului, rămânând în același timp fidel vocii și situației personajului. Atunci când reușește, solilocviul devine un moment de concentrare a atenției asupra funcționării unei minți aflate sub presiune.